vineri, 19 august 2016

Iată-mă, după o îndelungată absență, mă întorc la cele "sfinte". ("Mă-ntorc la tine iar si iar, mare albastră."-OFF topic)

Am fost întrebată în repetate rânduri de ce am renunțat la a-mi dezvolta pasiunea, implicit de ce am dispărut subit din zona "crepusblogară".:)
Nu am renunțat şi nici nu mi-am schimbat metehnele, doar că nu le-am mai așternut pe "hârtie". Dovada stă în faptul că mă aflu aici-năravul din fire n-are lecuire-
 De schimbat, omul oricum se schimbă în fiecare zi. Măcar de haine si tot se schimbă (cel puțin asa ar fi indicat, zic eu).
Sunt aceeași Raluca, același om cu un romantism debordant şi cu o aviditate într-ale iubirii.  
Când spun iubire, nu lansez săgeata către ființa *androgină, ci către frumosul din oameni în general, către animale, măreția naturii, apa cristalină şi aerul tare al Apeninilor.( a se lectura emoționanta poveste a micuțului Marco, protagonistul din "De la Apenini până la Anzi" de Edmondo de Amicis, din ciclul "cuore-inimă de copil)
Si nu, nu e musai să fii copil pentru aceasta.

Mă simt mai stângace ca niciodată, de parcă ar fi prima oară când mă aflu aici, cred că mi-am ieșit niţel din mână, ca mușchiul pe care dacă nu-l lucrezi, se atrofiază. Bine că simțurile-mi sunt intacte, pffffiu, ce alinare!!!:)

Se pare că am o manie, de a o da dintr-una într-alta(din fanta-n cola, ar spune un prieten),însă nu neapărat din zăpăceală,ci pur si simplu pentru că nu am răbdare si mă încolțesc ideile din toate direcțiile, astfel încât nu izbutesc să dezvolt niciuna aşa cum mi-aş dori. Aşadar, aş vrea să-i mulțumesc lunii în seara asta, pentru că mi-a dat zvâcul, inspirația necesară pentru a mă repune-n funcţiune. Cred că luna este o muză pentru multţ dintre noi, nu degeaba-şi poartă numele de "Regina nopții".

Când eram micuță, opinam că nu există devotament mai mare ca cel al lunii si al stelelor pentru cer.
Acum, când sunt mai puțin micuță, opinez aidoma. Noapte de noapte, ele sunt acolo, invariabil. Nici asprimea norilor nu le tulbură existența, rămân pitite, dar mereu acolo, până când lucrurile o iau pe făgașul normal, iar cerul redevine curat.
02.00 si eu încă radiografiez ceea ce mi-e imposibil să ating.
02.00 si eu mă pierd în detalii care pentru unii sunt apă de ploaie, alţii ar face chetă să-mi completeze toate "ţiglele pe casă".
Din fericire, cred cu tărie ca mai există si o a3-a categorie care empatizează cu mine întrutotul.

Important este să crezi şi ..vei avea şanse, ai sa vezi!

*Mitul Androginului-
Se spune că la început trăiau ființe androgine, barbat şi femeie, contopiţi.
 Zeii, constatând puterea lor nemărginită, s-au temut şi i-au despărțit. 
Ei bine, cele 2 jumătăți se caută unul pe celălalt toată viaţa, în speranța de a forma întregul perfect de odinioară."










luni, 2 mai 2016

AmorArt




Cu toții ştim că iubirea e ca o floare-n ghiveci, de care te ataşezi şi-i oferi toată atenţia la inceput, udând-o în mod constant. În timp, te obișnuiesti cu ea şi uiţi să-i pui la dispoziţie condiţiile necesare, pentru ca fotosinteza să aibă loc.
Aşa se întâmplă şi cu chimia iniţială dintr-un cuplu. Dacă-şi doreşte longevitatea relaţiei sale, trebuie să militeze pentru ca acea chimie să dăinuie în timp.
În acest sens, oamenii ar trebui să se agaţe de toate "lianele" posibile şi imposibile, să fie originali şi atipici.
Ei bine, am avut şansa de a cunoaşte un om extrem de talentat, un artist, care a dat suflu unui concept despre iubire. Arta de a iubi în culori de curcubeu, ceea ce a numit el "AmorArt".
Mihai a creat un kit care urmează să spună o poveste a două jumătăţi, a unui singur întreg.

"Kitul AmorArt te ajută să fii artistul plastic al propriei povești de amor, să creezi o operă de artă futuristă din trăirile tale și ale partenerul tău."

V-am suscitat curiozitatea? Ei bine, dacă vreţi să fiţi martorii unei explozii de trăiri si culori (alături de persoana iubită) şi mai mult decât atât, să creaţi un produs finit din dragostea voastră, aţi face bine să accesați acest link- 

http://amorart.ro/

Deschide-i uşa dragostei şi permite-i să-şi pună amprenta în viaţa ta, sigur nu vei regreta!





IMPORTANT!

Pentru că prima dragoste nu se uită niciodată,iar Mihai încurajează originalitatea, el va dărui un kit celei mai atipice poveste de iubire. În acest sens, trebuie doar să adăugați un comentariu prin care să descrieţi experienţa primei voastre iubiri.:)
De restul, se va ocupa  http://www.facebook.com/amorartkit

Good luck!

joi, 14 aprilie 2016

Cât aş fi vrut...

Cât aş mai fi vrut să vii, 
Să-mi umpli nopțile pustii.
Dorul să-l alungi pe dată
Şi să-mi mângâi viaţa toată. 

Ochii tăi ca de scânteie
Să mă-nalţe către stele.
Şi cu buzele cărnoase,
Să-mi tai orice respiraţie. 

Mâna ta de catifea,
S-o cuprindă pe a mea, 
Din două să facem una,
Şi să ne iubim...într-una.

luni, 11 aprilie 2016

Comuniune.




Câinele-fidelitate, iubire necondiţionată.
Nu cred că există vreun iubitor de câini care să nu fi vizionat măcar o dată-n viaţă filmul Hachiko. Personal, eu l-am văzut de 3 ori şi tot de-atâtea ori am scos la iveală omuleţii mei sensibili. Tindeam să cred că-i dus la paroxism devotamentul , sentimentul nobil, pur al animalului vis-a-vis de stăpânul său.
Astăzi, regret că am subestimat intensitatea acestora.
Pentru că îmi place şi sunt un fin observator al sufletului uman, mă trezesc adesea pe o bancă, cu ochii pironiţi asupra unor gesturi mărunte, dar cu o însemnătate aparte. Îmi place să vizualizez, să radiografiez, să înţeleg anumite acţiuni, priviri, cugetări.
Ei bine, prinsă în această activitate, mi-a atras atenția un kinder ce-şi plimba ştrengăreşte căţeluşul. Dintr-un exces de zel, puştiul ce se afla pe bicicletă, îşi pierde echilibrul, făcându-se una cu pământul. Cățelul începe să latre, să fugă-n faţa unui trecător din zona respectivă, doar că nu avea glas pentru a cere ajutor. În ultimă instanţă, se apropie de copil si-i întinde labuţa (vădit afectat), după care se aude un chelălăit puternic, în semn de compasiune.
Am rămas perplexă, aveam impresia că sunt spectatoarea unui film, însă eram martora unei comuniuni extraordinare, cea dintre om şi animal.
Copilul i-a oferit un zâmbet ce semăna cu lacrimi de duioşie, that just made my day.
Acest episod mi-a întărit convingerea că avem nevoie de un nou membru în familie.

joi, 31 martie 2016

Cine caută...găseşte ?!?!?

Cineva-mi spunea demult că lucrurile bune se las aşteptate. Te gândeai că-i uşor? Ia mai gândeşte-te o dată.
Vrei extraordinarul? Trebuie să ai răbdare şi...să meriţi.
În optica mea, cu cât aşteptarea e mai anevoioasă, cu atât satisfacţia va fi mai mare ulterior, cu atât sufletul va trepida de emoţie şi încântare.
De-a lungul timpului, mi-am inoculat o serie de precepte.  Unul pe care l-am îmbrăţişat şi respectat orbeşte spune în felul următor- "Cine caută, găseşte". Ei bine, "canonul" acesta nu se aplică oricum şi oricând.
In materie de sentimente, cred că lucrurile trebuie să curgă natural, firesc, fără a fi forţate nicicum. În definitiv, acesta-i tot farmecul. Să te împiedici de Iubire într-o zi haotică, spunându-i : "Ups, mă scuzaţi..... De fapt, stai aşa, ia vino-ncoa!!!' "
Iubirea e ceva rarisim, de aceea necesită timp, spaţiu şi aerisire. Ah, da..şi să o doreşti într-adevăr. Dacă adulmecă incertitudini, fuge de tine ca dracu' de tamâie. (Bine, tămâie am văzut, pe cel negru nu, cu atât mai mult într-o ipostază atât de...jenantă. Prin urmare, nu pot garanta verosimilitatea comparaţiei, însă sunt sigură de un lucru- îşi va lua tălpăşiţa. (Ea, Iubirea)
Despre asta e vorba, dragă cititorule.

luni, 28 martie 2016

E noapte din nou şi fug de mine. Fug pentru că simt ambivalenţa trăirilor, e ca şi cum în lăuntrul meu ar mai exista un Eu diferit, care îmi dictează lucruri pe care dimineața EU le discern şi le refuz cu desăvârșire.
Al 2-lea eu se manifestă doar la ceas târziu, când toţi şi-au închis prăvăliile şi plutesc alene spre meleaguri onirice. De fapt, nici nu ştiu care Eu e cel veritabil, fiabil. Ambele variante se arată verosimile, deşi cel nocturn e mult mai apăsător, de nestăvilit. Pare că vrea să zdruncine întreaga fiinţă, să o spulbere bucată cu bucată. Cel diurn, însă, îl găsim lucid şi transparent, raţional şi echilibrat.
E înfiorătoare discrepanța dintre gândurile oferite de 2 momente diferite ale zilei. S-ar spune că începutul zilei e încununat cu limpezime, iar o dată cu lăsarea serii, raţiunea începe a şchiopăta, până se spulberă definitiv. De acolo, începe "distracţia".
Te pui cu tainele sufletului omenesc ?!?!

miercuri, 23 martie 2016

La nuit.

> 1.00 a.m
On dit toujours que la nuit porte conseil. J'ai toujours hâte que le jour finisse, pour pouvoir pénétrer dans le royaume noir, où on distingue pas seulement les étoiles, mais il est vrai qu'on aperçoit des tas de choses qu'on saisit pas le jour.
Les étoiles brillent sous la protection tacite de la lune, mais pourquoi? Pour qu' on sente pas le désespoir d'une obscurité sauvage, néfaste. Pour qu'on ouvre son cœur au monde, car il est vrai qu'on est plus ouvert, plus sincère et romantique, plus sensible et human, sous l'égide de la nuit. Oui, on est plus humain.
Rien ne peut substituer cette silence sublime, la sensation de paix qui trône dans le monde, surtout dans le coeur d'autrui.
Cependant, en dépit de sa grandeur et de son sublime, elle nous ouvre deux portes-l'une sereine et l'autre angoissante. Parfois, on n'a pas le choix, on pénétre machinalement dans la deuxième, et c'est là où commence la folie. La folie des pensées, qui dansent et réverbèrent incessament dans nos têtes, en les epuisant complètement.
On arrive à prendre des mauvaises décisions, se faire des films absurdes, équivoques. Il faut être maître de soi-même, mais comment le faire, quand il a de la magie partout?
C'est à toi d'y réfléchir, moi j'ai déjà capitulé, pas de portes ce soir, le repos doit s'installer chez mon être. Plutôt plonger dans l'onirique.

Bonne nuit!

luni, 21 martie 2016

Nimeni.



Ea iubea perioada de tranziție între iarnă şi primăvară, când totul era propice reînnoirii sufletești. Iarna fusese rece, lungă, amară, capricioasă, îi afectase până şi sistemul respirator, aerul era prea dur, prea tăios. 
O dată instalată primăvara, procesul de regenerare căpătase dublu contur, astfel că puhoiul de sentimente fu revărsat în atmosferă. Dublu contur, pentru că grădina ei fremăta de viaţă, înfloriseră o multitudine de flori, iar în sufletul ei răsări speranţa, care rămăsese îngheţată şi paralizată de forţa nimicitoare a iernii.
Cu o înflăcărare nebunească, fugi spre cel mai frumos trandafir, roşu ca focul, precum pasiunea ce-i clocotea în vene.
Surescitată de gingăşia florii, ţepii ce o găzduiau deveniseră imperceptibili. Dorea să se înece cu aroma sa, precum undele îneacă marea într-o zi mai zbuciumată.
Atingerea fusese atât de brutală, încât mare i-a fost surprinderea să-şi vadă degetul atacat de şuvoaie rosii, asemenea trandafirului. 
Primul instinct (firesc de altfel),era acela de a se elibera de "primejdie", astfel că floarea fu îmbrățișată de lutul reavăn.
O bulă sărată şi umedă pusese stăpânire pe obrazul drept, însă pânza ratiunii îi acoperise chipul, ştia că florea nu se făcea vinovată de neatenția ei, nu ii dorea răul, ci avea la rându-i nevoie de un grăunte de afecțiune. Fără a cugeta îndelung, ridică trandafirul, ii reteză ghimpii unul câte unul, articulând- " Până şi cele mai gingaşe fiinţe, cu cele mai înălțătoare calităţi, pot fi ambivalente. Nimeni nu e lipsit de defecte, de hibe, important e să le acceptăm ca părţi integrante din noi, să învăţam a trăi cu ele.
Aşadar, floarea e un "nimeni", eu sunt un "nimeni". Ohhh,  nimeni nu-şi poate închipui cât de armonios pot convieţui Nimenii."


miercuri, 3 februarie 2016

Nirvana...<în mrejele sublimului>



16.00- Acasă (la locul de baștină) amiază, soare, corpul meu fremătând de energie... N-ai să întâlnești om mai "fără stare" decât subsemnata. Mă gândesc la splendoarea falezei mele într-o zi în care soarele gâdilă trupul plăpând al turturelelor care joacă oda bucuriei pe cer. Le e cald şi bine...iar eu o iau din loc, nu pot rata o asemenea zi.
Ajung si la "Nespălata" , moment în care mă încearcă o profundă nostalgie. În capul meu se derulează dulci momente care mi-au marcat existenţa, chiar acolo...si întrezăresc figurile oamenilor dragi.
 Fac o retrospectivă legată de fiecare edificiu care m-a găzduit, fiecare aromă şi fiecare glas. 
Ajunsă pe faleză, entuziasmul meu atinge apogeul. Soarele se stingea treptat, iar păsările zburdau efervescente de colo-colo, într-un ritm amețitor.
 Iar ameţita de mine, prinsă în mrejele sublimului, cu ochii ţintuiţi pe cer, eram gata-gata să mă fac una cu pământul. Dar n-aş fi regretat, uneori firea mea contemplativă are darul de a mă smulge complet din ghearele cotidianului sufocant. 
Descătușarea asta, preţ de câteva zeci de minute, cred ca-i un soi de Nirvana. Astfel de momente îţi hrănesc sufletul.
Am radiografiat atent panorama şi mare mi-a fost surprinderea atunci când, în urma retragerii astrului luminos, păsările au dispărut aidoma. L-au acompaniat până în ultima secundă în semn de respect, după care şi-au luat tălpăşiţa...solemn!
La lăsarea serii, am luat-o şi eu din loc, însoţită de gânduri hoinare şi de amintiri duioase.

marți, 26 ianuarie 2016

Oniricul

>4.00 şi-mi place. Îmi place mângâierea nopții şi sunetul ei surd, dătător de pace. Îmi place să mă cufund în gânduri precum scafandrii în apele sălbatice. Pentru un ceas, două sau trei le aparțin în totalitate, căci nu sunt adepta jumătăţilor de măsură. E totul sau nimic. Nu ştiu în favoarea cărei plăceri înclină balanța, aceea de a visa profund sau de a medita la cai verzi pe pereţi...sumbri. 
Se spune că oamenii visează constant, însă dimineaţa, când somnul apune şi soarele-ţi dă deșteptarea, noi ne amintim doar ceea ce într-adevăr ne-a marcat întreaga noapte. În trecut, episoadele "volante"- pentru a fi < a la française >- se repetau în mod obsesiv. 
Iată de ce ţin atât de mult la visele mele care ţin să fie consecvente- pun capul pe pernă şi Moş Ene mă transportă într-un mediu neobişnuit, iar cu cât zborul este mai înalt, cu atât par a mă detașa de tot ce-i lumesc, ajungând efectiv într-o altă dimensiune, cu o panoramă demnă de a fi intitulata  "alpestra". Te simţi omnipotent, "pe val" şi priveşti cu delectare totul.
 Nu îmi filează o lampă şi nici nu îmi lipsesc ţiglele de pe casă, ci pur şi simplu simt nevoia de a împărtăși beatitudinea, extazul, generate de aceste vise. 
"Luminăţiile" noastre au o interpretare logică pentru acest soi de vise- spun ei că tu, omule, te bucuri de o trăire eliberatoare.
Citez - Abilitatea de a zbura simbolizeaza speranta, potentialul si libertatea de exprimare a personalitatii tale. Poate reflecta, de asemeni, si vointa ta puternica, punandu-ti in vedere ca nu trebuie sa te dai batut. Nimeni nu poate sti mai bine decat tine ceea ce poti si ceea ce nu poti realiza. Astfel de vise daruiesc o mare motivatie si reimprospateaza simtamantul libertatii personale.
Şi da, oniricul ăsta e chiar benefic.

luni, 28 decembrie 2015

Sarbători atipic de atipice.

28.12 -Nu ştiu cu ce aş putea deosebi această splendidă zi de una de primăvară... Nu ştiu cu ce aş putea deosebi Crăciunul de anul acesta cu Paştele obişnuit. Nu mai are farmec, aşteptam cu sufletul la gură vibe-ul acela care mă încarcă pozitiv la fiecare sfârşit de an. (Savanţii noştri spun pe la TV că aşa ceva n-a mai survenit prin ţărişoara noastră de mai bine de 130 ani.)
Pe de-o parte e mişto, nu eşti nevoit să pui 7 rânduri de haine pe tine şi să devii un mic Rudolf când dai o fugă la magazin (cunoaştem, cunoaştem). Totuşi, ăla era farmecul, să scoţi capul pe fereastră şi să cadă cerul în mii şi mii de fulgi cărunţi, să dai iama pe stradă, să faci îngeri de zăpadă. Era o plăcere infinită în a mă simti ademenită de ciocolata caldă, la "focul" pseudo-şemineului din sufragerie, iar acum toate acestea par onirice. Farmecul s-a rătăcit pe drum, l-a pierdut Moşul în drumul său anevoios, tocmai de la Polul N.
Una peste alta, nostalgia iernilor de altădată, a fost înlocuită cu entuziasmul revederii persoanelor dragi, cu o însemnătate aparte. Unii dintre ei pierduţi în negura timpului, dar o dată regăsiţi, parcă-i simţi si mai aproape de sufletul tău.  Hai că dracul nu poate fi mereu atât de negru....:)

luni, 7 decembrie 2015

Conexiuni.

Bine-cunoscuta mea afinitate pentru kinderi, a început să facă victime. Pur şi simplu mă topesc, văzându-i...e dragoste la prima vedere...şi cred că e mutual! Cel puţin, asta am constatat astăzi. Fiind scăldată în muzică, e dificil să acord atenţie în jurul meu, efectiv imi trăiesc clipa interioară.
Deodată, ochii îmi sunt aţintiţi asupra altor bobiţe albastre, lucitoare, ce mă privesc timid, dar profund, ca şi cum ar fi vrut să pătrundă în cel mai adânc colţ al inimii mele. Şi tentativa lor s-a soldat cu succes. Băieţelul, cu părul său bălai, obrajii rumeniţi şi tenul alb ca spuma laptelui, se apropie sfios, moment în care îmi îndepărtez căştile. Zâmbeşte şi mă face să-mi pierd orice brumă de echilibru. Nu poţi rezista unei asemenea ispite, nici tiramisul mamei mele nu poate echivala dulceaţa privirii sale.
Un fior pe şira spinării se iveşte simţindu-i atingerea delicată, ca de bebeluş. De fapt, era aproape un bebeluş. Mânuţa sa catifelată s-a contopit cu a mea, născând un contact ameţitor de delicat. La câteva secunde, m-am trezit îmbrăţişată de un înger.
 Mama sa privea scena cu o vădită emoţie.
Spre surprinderea mea, acesta refuză să-şi continuie plimbarea cu mămica lui, insistând să rămână în prezenţa mea. Repet, a fost la prima vedere! 
Deznodământul fu de poveste, căci ,ducând muncă de lămurire şi explicând-i că trebuie să pornim în direcţii diferite, îmi răspunde duios, cuminte: -Bine. Să nu mă uiţi! 
Prima experienţă de acest gen şi sper că nu ultima. E de-a dreptul incredibil cum un pui de om e capabil de atâta afecţiune şi poate atinge corzile sufletului într-o manieră unică.
Speechless!!

joi, 26 noiembrie 2015

Melanj de gânduri.

Trăim vremuri tulburi.
 Până şi natura resimte animozităţile ce se succed pe întreg mapamondul.
Soarele ne-a abandonat fără pic de compasiune, iar cerul şi-a revărsat mantia sură, neprietenoasă. A bombardat pământul cu picuri reci, nestăviliţi. Şi nu pare că se va opri aici.
Peisajul e dezolant, însă mă animă gândul că în curând vom fi asaltaţi de mireasma sărbătorilor de iarnă.
 Gândul acesta îmi provoacă o bucurie de nedescris. Cred că e un prilej bun pentru ca oamenii să se debaraseze de grijile, angoasele cotidiene si să privească în lăuntrul lor. E ca un refugiu scurt, după care totul revine la normalitate. Magia a dispărut.
Așadar, Moşule, să ştii că te-astept anul acesta mai abitir ca oricând. Aştept să te zăresc în privirile oamenilor pe care îi iubesc.

vineri, 23 octombrie 2015

Psiholog fără diplomă?!?!


Trăim vremuri robotice, când omul cade pradă instant stresului, de aici şi vertijul psihic&sufletesc.
Cred că am o afinitate pentru a asculta oamenii şi poveştile lor. Adesea, tot ceea ce îşi doresc este să îi priveşti adânc în ochi, să te privezi de orice alt gând ce-ţi aparţine şi să fii întrutotul acolo, cu ei. Licărirea aceea ce vădeşte fericire e pur şi simplu...priceless. Cel puțin, astfel e resimțită de mine.
Omul nu are mereu nevoie de sfaturi şi nici de dojană (cu siguranţă în sinea lui s-a muştruluit zdravăn pentru propriile greşeli -oh şi cât de chinuitoare poate fi conştientizarea lor).
 E trist când se simulează atenţia, iar gândurile confidentului sunt departe, într-o cu totul altă dimensiune.
Din nefericire, doza de răbdare se anulează, dacă la mijloc nu există o miză.
Trist, dar e adevărul gol-goluţ!